Silviu Predoiu, fost şef SIE, despre impozitarea pensiilor militarilor: E un strigăt de revoltă

Consultantul Silviu Predoiu afirmă că pensiile de serviciu nu sunt privilegii, ci un mod de a-i compensa pe militari pentru renunţarea la drepturi şi libertăţi fără de care cei mai mulţi dintre noi nici nu am concepe să trăim.

Fostul şef adjunct al SIE taxează abordarea premierului Orban faţă de “şefimea” din Armată, reamintind că militarii care ne reprezintă la cel mai înailt nivel, inclusiv în NATO, nu sunt plutonieri sau căpitani, ci colonei sau generali, aceştia obţinând aceste grade după ani şi ani de muncă şi sacrificii în slujba ţării, potrivit mediafax.ro.

Silviu Predoiu mai spune că resimte ruşine când vede cum vorbeşte despre militari şi cum sunt trataţi, mai ales din perspectiva tinerilor ofiţeri caree au depus jurământul de credinţă faţă de ţară.

Prezentăm integral textul publicat de Silviu Predoiu:

“Acum două săptămâni a fost adoptată o modificare legislativă ce vizează impozitarea pensiilor . Decizia Parlamentului a fost urmată, firesc, de o dezbatere publică ce s-a focalizat însă preponderent pe pensiile militare, deşi cam toţi sunt de acord că nu sunt chiar speciale, ci mai degrabă de serviciu, nici chiar aşa de mari dar sunt multe… Pentru că în conştiinţa publică asta înseamnă pensii speciale: pensiile militarilor şi ale judecătorilor. Şi chiar dacă ”tăierea” afectează major în primul rând pensiile magistraţilor, cel mai la îndemâna tuturor pentru exemplificări ale ”nesimţirii” au fost pensiile militare, pentru că, nu-i aşa, militarii nu se pot baza nici pe mecanisme prin care să se opună, nici pe instituţii care să le apere onoarea şi drepturile, nici pe organizaţii profesionale, nici pe organizaţii sindicale, cu atât mai puţin pe reprezentanţii statului pe care au jurat să-l servească, fie că e vorba despre preşedinte, premier sau miniştrii şi directorii serviciilor de informaţii.

Şi dacă pentru magistraţi au vorbit CSM-ul sau ÎCCJ, pentru militari nu poate vorbi nimeni. Pentru că prin statut, militarilor astăzi activi, dar mâine pensionari, nu le este permis să-şi exprime opiniile şi nici să-şi apere drepturile sau demnitatea profesiei. Singurii care pot reacţiona la invectivele şi adjectivele cu care sunt gratulaţi din guvern şi parlament sunt rezerviştii, iar asta îi pune într-o postură ingrată, pentru că nimeni nu ascultă sau citeşte argumentele, ci pune concluzia îşi apără pensia nesimţită.

De ce sunt oare militarii în rezervă mai gălăgioşi, de ce se expun atacurilor şi ironiilor, de ce nu stau şi ei liniştiţi, ca alţii, aşteptând să treacă şi valul acesta ca şi cele dinaintea lui? Cei care cred că expunerea pentru care aparent au optat este determinată exclusiv de perspectiva pierderii unor materiale, se înşală profund. Este în fapt un strigăt de revoltă la care ar trebui să luăm seama, cu atât mai mult cu cât vine din partea unei categorii profesionale tradiţional , educată in spiritul respectului autorităţii, respectului şi apărării legilor, executării fără ezitare, <întocmai şi la timp>, a ordinelor legale ale celor aleşi de popor să îl reprezinte, pe scurt respectării şi apărării statului, a României şi românilor, chiar şi cu preţul vieţii. Iar asta ar trebui să însemne ceva pentru oricare dintre noi.

Nu mai repet povestea cu pensiile de serviciu ale militarilor care datează, cu o nefericită pauză de 5 ani, de la Cuza. Şi nici nu voi mai insista pe faptul că ele se regăsesc în mai toate statele sau că NATO are un pachet de pensionare pentru personalul din structurile sale. Şi nici că militarii, contrar miturilor urbane atât de răspândite, plătesc exact aceleaşi cote de contribuţii ca toţi ceilalţi angajaţi din România. Nici măcar pe faptul că făcută la bugetul de stat se va dovedi nesemnificativă, chiar dacă diverşi domni din Parlament ne anunţă periodic câte spitale s-ar putea construi cu aceşti bani sau câte pensii minime s-ar putea plăti.

Militarii (fie ei din forţele armate, servicii sau alte structuri în uniformă, chiar şi cu statut de funcţionari speciali), au renunţat la drepturi şi libertăţi fără de care cei mai mulţi dintre semenii lor nici nu ar concepe să trăiască. Au fost dificile, apăsătoare, umilitoare restricţiile ce ne-au marcat viaţa în cele 60 de zile de stare de urgenţă, cu limitările de deplasare, exprimare, întrunire, etc.? Înmulţiţi cu zece nivelul de intruziune al regulilor şi restricţiilor în viaţa personală şi apoi cu oricât, de la 5475 la 12775- zilele din 15 până la 35 de ani de serviciu şi veţi afla preţul plătit de un militar în slujba statului.

În slujba unui stat care deşi i-a cerut, printre multe altele, să renunţe la libertatea de asociere sindicală asigurându-l că îi va apăra în schimb toate drepturile pe care tot statul (şi numai statul) i le-a conferit, nu doar că de pe o zi pe alta, dar are grijă să însoţească argumentele sale despre de adjectivul nesimţit.

Iar aici găsim, de fapt, explicaţia pentru reacţia militarilor. Ei şi-au onorat la virgulă partea de obligaţii şi responsabilităţi din iar acum, cei norocoşi, care au ajuns la capitolul drepturi, constată că angajatorul s-a răzgândit unilateral, într-un act de totală desconsiderare. Ceea ce se întâmplă este un atac la demnitatea şi onoarea militarului, atât ca individ cât şi ca profesie. Atac ce-i vizează, în egală măsură, pe rezerviştii militari de astăzi cât şi, atenţie, pe cei de mâine, fie ei cadre în forţele armate, jandarmerie, spionaj, contraspionaj, antiterorism, poliţişti, cadre ale ISU, pompieri, lucrători în telecomunicaţii speciale, etc. Iar dacă statul român apreciază că aceste profesii nu-i mai sunt necesare şi utile, atunci să desfiinţeze toate aceste instituţii. Dacă nu, dacă e nevoie şi de armată, şi de servicii de informaţii, şi de pompieri, şi de poliţie, atunci trebuie să înţeleagă că aceste profesii presupun atât rigoare, dăruire, disciplină, loialitate, riscuri cât şi restricţii majore şi renunţarea la drepturi şi libertăţi fundamentale. Renunţare ce, inevitabil, trebuie recunoscută şi compensată de beneficiarii serviciilor, aşa cum se întâmplă în toată lumea aceea pe care o citam atât de des ca democratică şi civilizată ?

De fapt, ceea ce ar trebui să vedem aici este dispreţul. Dispreţul pentru o categorie profesională şi mai ales pentru elita militară. Şi când spun elită nu vorbesc doar despre colonei şi generali, ci despre corpul ofiţerilor în general, aşa cum vorbesc despre armele de elită ale forţelor militare, cele care, prin riscuri şi pericolul asociat activităţii cotidiene, beneficiază de sporuri care îi pot aduce în situaţia ca, la final de carieră, să obţină o pensie . Ofiţerii şi subofiţerii din aviaţia militară sau din marina militară, militarii din forţele terestre cu zeci de misiuni în teatrele de operaţii, informaţiile militare, militarii din trupele de intervenţie anti-teroristă, ofiţerii operativi din spionaj şi contraspionaj, ofiţerii din domeniul cybersecurity sau cei care produc şi gestionează cifrul de stat (îi rog să mă ierte cei ale căror specialităţi nu mi le-am amintit) – ei sunt cei pe care îi atinge astăzi dispreţul guvernanţilor şi al clasei politice în general.

Diversele luări de poziţie ale premierului despre pensiile militare arată, fără putinţă de tăgadă, că nici măcar nu a rugat pe cineva să citească şi să-i explice ce prevede legislaţia la zi. Pe de altă parte, mărturisesc că nu ştiu cum să abordez dispreţul manifest pentru <şefimea> din armată, de genul: , exprimat de premier în faţa ministrului apărării, până de curând cel mai <şef> dintre şefii armatei. Mă simt şi eu oarecum cu musca pe căciulă – general cu 4 stele, parte din <şefimea din armată> vreme de 15 ani, beneficiind chiar şi de o de 3% a veniturilor în ultimul an de activitate, graţie punerii în aplicare a legii de salarizare din 2017.

Ce nu înţeleg guvernanţii noştri este că un colonel sau un general nu intră în cariera militară nici colonel sau general şi nici şef, aşa cum ei par să creadă !! Mai toţi îşi încep viaţa profesională ca sublocotenenţi sau locotenenţi. Gradele se câştigă cu muncă, cu sudoare, cu 14 ore pe zi la locul de muncă, cu riscuri, cu tensiune… Orice sublocotenent aspiră să ajungă colonel, orice sublocotenent visează să ajungă general. Şi nu cred că este nimic mai josnic decât să subminezi, de la nivel de prim-ministru, încrederea în comandanţi şi autoritatea funcţiei de comandă şi să induci clivaje între diferitele categorii de militari, pe baza cuantumului salariului sau pensiei.

Cum şi în ce fel au devenit gradele militare superioare, funcţiile de conducere din domeniul militar (din ce în ce mai multe obţinute prin concurs, nu prin numire) motiv de ruşine, de oprobriu public? Şi dacă aşa gândesc ei, de ce ministrul apărării este un general cu 4 stele (adică parte din şefime, cu pensie cu tot, câştigată, stupoare, cu sudoare în teatrele de luptă) şi nu un căpitan sau un plutonier, de ce departamentul securităţii naţionale şi aparatul de lucru al CSAT-ului sunt încadrate cu generali (activi sau în rezervă/retragere, adică <şefime>), de ce reprezentanţii noştri la NATO sunt colonei sau generali si nu locotenenţi, de ce parada militară de 1 decembrie este comandată de un general şi nu de un plutonier adjutant şef?

În cariera militară este vorba despre onoare. Despre demnitate. Despre loialitate. Despre încredere în camarazii şi în comandanţii tăi. Despre curaj. Inclusiv despre curajul de a sta drept în faţa nonvalorii şi imposturii, chiar dacă asta te costă cariera. Dar mai presus de toate este vorba despre , adică despre patriotism şi sacrificiu, ceva ce politicienii de astăzi nu au cum să înţeleagă.

Văzând cum se vorbeşte despre militari, constatând cum sunt trataţi aceştia de chiar cei ce ar trebui să cunoască şi înţeleagă cel mai bine rolul lor în societate şi preţul pe care cei în uniforme îl plătesc pentru de a-si proteja semenii, nu pot să-mi opresc sentimentul de ruşine pe care îl resimt amintindu-mi de numeroşii tineri ofiţeri ce au depus jurământul de credinţă Patriei în faţa mea, emoţionaţi, unii cu ochii în lacrimi şi voce gâtuită, toţi cu mana încleştată pe drapel.

Tineri cărora le-am promis, crezând fiecare cuvânt pe care îl spuneam, că dacă îşi vor face corect datoria, statul le va recunoaşte, chiar dacă nu public, sacrificiile, şi le va apăra întotdeauna drepturile. Îmi este ruşine de cei pe care involuntar i-am indus in eroare şi sunt mai mult decât furios pe cei care m-au pus în această postură. Iertare, spun unora şi ruşine, celorlalţi.

P.S. Circulă acum, online, cartea atât de comentata a ambasadorului John Bolton, fost consilier pentru securitate naţională al preşedintelui Trump. Poate unii dintre dvs. aţi avut deja curiozitatea să citiţi, dar celorlalţi îmi permit să le spun eu: în cele peste 500 de pagini apar frecvente referiri la Ungaria şi premierul acesteia, idem Moldova, Ucraina, Polonia, Cehia, nici nu mai vorbim de Israel, Marea Britanie, Rusia, etc. România, ca stat (partener strategic !!!!), sau preşedintele ori premierul acesteia lipsesc cu desăvârşire. Singura trimitere care ne individualizează este cea la moartea unui militar român din forţele speciale, într-o confruntare cu talibanii în Kabul. Interesant şi ironic, nu? Tot militarii ne salvează, dar asta nu mai interesează pe nimeni. Pentru că prea de mult şi mult prea des le folosim sacrificiul, expertiza şi profesionalismul doar pentru ”.

Sursa: stiripesurse.ro